despre veata

Atât de mult îmi place viața,
dar uneori mă istovesc,
că nici nu știi ce te așteaptă,
azi râzi, mâine te rătăcești.

Dimineața iar pornești la muncă,
cu gânduri strânse-n buzunare,
iar seara vii încet acasă,
cu pași de om ce vrea răbdare.

Și tot așa se scurg în taină
și zile grele, și lumini senine…
Dar viața, chiar și obosită,
rămâne darul dintre noi și mâine.

Și trece, da… încet, cu toate,
dar dacă-o porți în tine lin,
vei înțelege-n orice zi
că viața merită din plin.

Atât de mult îmi place viața,
cu zorii ei care mă trezesc,
dar uneori mă prinde ceața,
și simt că-n drumuri obosesc.

Căci nu știi niciodată, sincer,
ce ziua nouă îți aduce,
un pas spre soare, altul spre umbră,
un gând ușor, un gând de cruce.

Dimineața te ridici la muncă,
cu visuri mici, cu planuri mari,
iar lumea parcă se aruncă
în valuri repezi, în hotare.

Treci printre oameni și probleme,
între zâmbete și doruri grele,
cu un oftat ce nu se vede
și-un pas ce calcă printre stele.

Iar seara vii încet acasă,
cu pașii blânzi, cu gânduri line,
și-n liniștea ce te îmbracă
îți cauți clipa de destine.

Și-n acest cerc ce se repetă,
de zi și noapte, drum și casă,
te-ntrebi, adesea, în tăcere,
cum viața astfel se tot lasă.

Dar totuși, chiar și obosit,
mai simt lumina ei curată:
un dor de-a merge infinit,
căci viața… viața merită trăită toată.