Lacrima lubirii

E același vânt ce suflă peste sate,
De la Tighina până la Herson.
Sunt pagini vii din cărți însângerate,
Scrise cu plumb și strigăt de beton.
​În '92, pe Nistru, valul rece
A înghițit speranțe și frați buni.
Și astăzi, Prutul vede cum mai trece
Un nor de foc din marea de tăciuni.
​Din stepele Ucrainei arse-n soare,
Până la Nistrul mut și înghețat,
E-un singur plâns și-o singură durere:
Pământul nostru — iarăși sfâșiat.
​Aceleași umbre caută imperii,
Aceleași tancuri calcă peste flori.
Dar oamenii nu mai acceptă gerul,
Chiar dacă sângerează-n mii de ori.
​Să piară frica dincolo de apă,
Să nu mai fie sârmă între frați.
Căci cine groapa altuia o sapă,
Va fi de propriul munte dărâmat.
​Se vor uni durerile-ntr-o rugă,
Și pacea va veni, târziu, pe prag.
Ca nicio mamă să nu mai fugă,
Și-n ambele grădini să fie drag.